Ca o mamă cu doi copii să apuce să scrie dimineața, după ce a făcut baie în lumina soarelui?
– Mai veau o poveste, mami! Îmi șoptește aseară, pe întuneric. – Bine. Închidem ochii și-ți spun. – Eu veau fără dormeală. Cuvânt inventat după care a adormit.
M-am așezat să scriu dar stomacul îmi fremăta de emoții pe jumătate digerate. The lost daughter (pe Netflix) mi-a răscolit toate sticluțele cu amintiri pe care le țin burtă. Cel puțin așa pare, că acolo le păstrez, pentru că, uneori, atunci când mă așez să dorm, una cu vreun capac slăbit sau ceva, varsă anxietatea din ea și-mi alungă somnul. La voi nu?
Bine că Anca nu a putut să vorbească la telefon iar Alex se uita la un film. A fost o ocazie foarte buna să am grijă de mine, să scot dopul fiecărui sticluțe cu emoție pe care o țin ascunsă foarte aproape de locul unde mi-am ținut și copiii și să le miros, să le ating, să le respir. Să le amețesc cu lemn de santal, să le atrag cu lumina de lumânări și să le expir. Să iasă. Și-au ieșit.
La șase dimineața ne-am trezit pe întuneric dar știam că, dacă e o zi fără nori, casa noastră se va aprinde. Și asta e o certitudine.
ușa din spate 
umbra din birou 
colivia de pe perete 
lumina din faț casei