În ultima vreme observ din ce în ce mai des că oamenii cred că a fi nervos tot timpul, obosit, stors de bucurie și energie, fără răbdare, este norma. Parcă nu mai e nicio bucurie ci e doar reflexul de a evada din realitate. Mai ne uităm la un film, bem un pahar cu vin, scrollăm pe Facebook și așa ne petrecem serile, după ce au adormit copiii. Dar nu e nicio bucurie. Niciun zvâc.
Când traiul nostru de zi cu zi arată și se simte ca o luptă pentru supraviețuire pentru o buna bucată de vreme, atunci ne raportăm la ceea ni s-a întâmplat recent. Și avem impresia că așa am trăit dintotdeauna.
Pierdem imaginea de ansamblu și uităm că am avut și momente de fericire, că ne bucuram de lucrurile mărunte ale vieții. Că ne plăcea să avem copii. Că nu ne irita orice gest al partenerului. Și simțim amărăciune. Sentimentul de neîmplinire ni se strecoară în suflet, în minte rulează vorbele pe care le-am tot auzit viața e grea, fericirea e scurtă și se obține greu. Zi după zi, după zi, după zi, după zi. Cred că era și-un cântec.
Dar știu sigur că nu trebuie să fie așa. Uneori, aș avea nevoie de cineva care să vină să-mi dea propriile mele sfaturi de parenting. Să-mi arate o perspectivă mai largă. Să-mi seteze un cadru mental diferit. Dar alte persoane nu sunt mereu prin preajmă, de multe ori ceilalti nici nu știu prin ce trecem pentru că, la naiba, râdem tot timpul. Dacă te doare fiecare moment până adorm cei mici, dacă te simți ca un șoarece în roată, dacă nu mai ști cine ești și nici ceea ce gândești, am două chestii pentru tine:
Ce fac eu când intru în starea de epuizare fizică și mentală?
1.Self care: scriu despre asta (public sau nu, dar scriu), fac o meditație minfulness de 10 minute (de pe YouTube, de exemplu), alerg.
2. Cer ajutor.
