M-am trezit în dimineața asta cu dorința de a fi îmbrățișată. Alteori mă trezesc cu dorința de a auzi cuvinte frumoase sau de a mă simți dorită sau de a primi flori. Dar astăzi mi-a dorit o îmbrățișare luungă.
De ce ne-o fi așa greu să spunem ceea ce simțim că avem nevoie?
Simțim greul în nodul care ni se pune în gât iemdiat după ce ne-am oprit cuvintele să iasă. Le ținem acolo ascunse, ferite de posibilitatea unui refuz, a unei grimase. Dar ele clocotesc în noi și fierb și, fără să vrem, le scoatem mai târziu cu furie și le așezăm în fraze-scut: „Toată ziua stai pe telefon”. Sau cam așa ceva, nu? Cel puțin suntem feriți de a părea vulnerabili.
De ce ne-o fi așa greu să cerem ceea ce avem nevoie în inima noastră și atât de ușor să ne aratăm nemulțumirea?
Ceea ne dorim atunci când vrem o îmbrățisare este să ne simțim iubiți și împreună. Știm noi că asta înseamnă încă de când mamele noastre ne țineau în brațe și ne dădeau să bem lăptic. Corpul nostru era inundat de oxitocină, corpul mamei la fel și astfel, ea prindea drag de noi și noi de ea. Oxitocina este hormonul atașamentului. Atunci nu foloseam cuvinte, eram luați și hrăniți din instinct și poate că impedimentul în a pune în vorbe „am nevoie să mă simt iubit” este chiar mintea noastră care se gândește prea la mult la „și dacă voi fi respins?”
M-am trezit în dimineața asta cu dorința de a fi îmbrățișată. Alteori mă trezesc cu dorința de a auzi cuvinte frumoase, de mă simti dorită, de a primi flori. Dar astăzi mi-a dorit o îmbrățișare luungă.
Foto credit: Mihai Bălăceanu, arhiva personală, album de logodnă.