La naștere copilul este pus în brațele mamei. Acolo este locul lui. Și toată lumea pare că știe deja că instinctul nostru și tot ce se întâmplă în corp prin atingere și alăptare ne îndeamnă să îl iubim și să îl îngrijim. La naștere copilul este pus în brațele mamei pentru că acolo este locului iar noi devenim responsabile pentru viața altcuiva.
Când se întâmplă asta pentru prima dată poate fi copleșitor. De greu. Și de frumos dar și de greu.
Ne ducem cum putem mai bine ceea ce va fi misunea noastra de atunci încolo. Brusc, ai devenit singura persoana din cameră care poate liniști/salva de la înec/sătura/consola șimaipunecevreitu un alt om. Te descurci bine, mai bine decât îți dai seama dar copilul este programat biologic să plângă la orice disconfort. Asta înseamnă că plânge când îi e foame/ sete/ lumina din cameră e prea puternică/ îi e cald/ îi e frig/ îl doare burta/ e obosit iar pe unele dintre chestiile astea tu nici nu le iei în calcul. Așa ca începi să crezi că greșești tu undeva și iei neputința ta drept un eșec. Și mai cum se simte omul responsabil care crede că nu face tot ce ar trebui să facă?
Exact. Vinovat.
Va continua..
Foto credit: https://m.facebook.com/mihaibalaceanu.photo/