Satul aproape dispărut.

În weekend am participat la unul dintre ultimele module de la MasterClass-ul de Parenting. Am discutat despre pierdere prin divorț sau moarte, despre doliu, traumă și suferință. Am avut nevoie de o zi de introspecții între scrierea acestui articol (de fapt, completarea lui) și toată experiența celor două zile iar în tot acest timp mi-a revenit în minte acest scris imediat după ce am citit romanul “Din cer au căzut trei mere”, de Narine Abgarian, Humanitas 2021:

“Am citit “Din cer au căzut trei mere” în a treia luna din an, la mult de când auzisem cât e de grozavă. Așteptam descriile detaliate, umane, adânci și superb lucrate așa cum găsit dintodeauna la autorii ruși, al unor vieți și obiecte străine dar pe care le-am simțit atât de cunoscute. Cartea este despre Maran, un sat aflat în vârf de munte, aparent uitat dar ale cărui case părăsite păstrează poveștile celor care au trăit acolo în crăpături adânci sau uluci căzute. Dar satul nu s-a stins de tot, nu atâta timp cât cineva își mai amintește de toți și toate și poate să dea glas poveștilor lor.

Am crescut într-un sat, pe o stradă precum Maranul. Toți se cunoașteau, îsi stiau poveștile de viață – anul în care s-a mutat Veta de la Sighet, primăvara în care a lăsat Gulie iapa oarbă, anul în care s-a născut primul nepot al lui Gâță, comoara ascunsă acolo unde a fost odată o prăvălie.

Eu am crescut în curtea bunicii iar bunica făcea lucrurile într-un anume fel. Mâncărurile ei din tot soiul de plante – urzici adunate cu grijă imediat după ploaie, loboda înșirată pe brazdele de ceapă, porumbul copt în jarul de sub cazanul unde fierbea siropul de zărzăre fermentate – atunci am luat totul ca atare, nu am știut că e o ocazie de a călători în timp, de a cunoaște obiceiuri pe care ea le văzuse la mama și bunica ei.

Mi-a plăcut și m-a înduioșat această carte pentru că există un timp în viata cuiva în care dacă el nu mai spune poveștile nimeni altcineva nu mai are cum sa o facă. Au trecut treizeci și patru de ani de când eu am respirat pentru prima dată pe acea stradă iar în tot acest timp, dintre noi, au plecat treizeci și două de suflete. Maranul meu se mută încet, încet în cer și eu n-am ajuns încă, teoretic, la jumătatea vieții.”

Un text despre viață și moarte în aceeași măsură așa cum sunt toate clipele vieții noastre. Nu am apucat să așez materialul didactic într-un articol dar las câteva idei poate sunt de folos:

Doliul este un mod prin care învățăm să trăim cu pierederea; se resimte ca ceva care se schimba major în viața noastră și presupune transformare și adaptare.

Suferința face, întodeauna, parte din procesul doliului.

Doliul se desfășoară în timp, este întreținut de gânduri, emoții și comportamente, și de aceea îl interpretăm procesual, în etape.

Ființa umană are abilitatea naturală de a metaboliza pierderea.

Pentru toți cei care citesc și trec chiar acum printr-o pierdere, îmi pot scrie pentru suport.

Shopping Cart