La nașterea fiecăruia dintre copiii mei am primit, în dar, câte un bonsai. Astfel, acum suntem mândri propietari ai unui bonsai mai mare și ai unuia mai mic. I-am iubit din prima clipă din mai multe motive: ador florile și plantele, forma tulpinilor lor m-a fascinat dintodeauna, par și fragili dar și puternici în același timp.
Din toate aceste motive, prea multă grijă și ca să nu îi pierd, nu i-am scos niciodată împreună cu celelalte plante afară la schimbarea anotimpului iar despre toate acestea mintea mea și spus povestea: -Bonsaii sunt mai sensibili.
În loc să recunosc grija mea nemotivată și excesivă, mi-am spus o poveste despre sensibilitatea bonsaiului.
Astfel mi-am justficat acțiunile. Copacilor mei sensibili și foarte protejați nu le-a mers foarte bine în ultimii ani. Aveau puține frunze, erau lipsiți de vitalitate și nici mutatul la soare sau la umbră, udatul mai des sau mai rar nu părea să funcționeze. Astfel am devenit frustrată la modul cum plantele răspundeau nerecunoascătoare la modul meu îngrijire.
Mi-am spus: Ok, faceți ce vreți, vă scot afară!
Și i-am scos.
Dacă ești tipul anxios, protectiv și simți nevoia să ai grijă de ceilalți pentru că îi iubești dar, de fapt, ca să nu îi pierzi, cred că ai început să îți dai seama unde vreau să ajung cu povestea asta.
În cele mai multe dintre cazuri suntem părinții copiilor noștri de la început. Incă de gând ei nu pot vorbi și nici nu se pot deplasa singuri, încă de când nu își pot exprima sentimentele prin cuvinte. Ei ne par fragili datorită stadiului lor de evoluție și chiar sunt.
Ceea ce mi se pare un model de gândire care nu ne poate ajuta în relațiie noastre pe termen lung este că pare că nu uităm niciodată că cum era atunci când copilul nostru purta scutece, era fragil și nu se putea descurca singur. Când, de fapt, atunci când poartă scutece nu ar trebui niciodată să uităm că el va deveni adult, independent și autonom.
Bonsailor mei le merge foarte bine de când stau în bătaia vântului, a soarelui, de când nu îi mai tratez diferit și nu îi mai cred sensibili. Probabil acum le dau doar ceea ce au nevoie iar anxietatea mea nu era ceva de care să aibă nevoie dar acest model de reacție îmi aparține mie și unora dintre voi și cu asta aș vrea să rămânem.
Atunci când iubești pe cineva doar ca să nu îl pierzi nu se numește iubire.
Atunci când oferim doar ca să îndatorăm nu se numește dărnicie.
Atunci când spunem “fă ce vrei”, cu obidă. nu se numește dezlegare.
Atunci când cineva refuză ce nu are nevoie de la noi, nu se numește nerecunoștință.
Modul în care ideea noastră despre atașament s-a lipit în mintea noastră la un moment dat a devenit modul în care ne raportăm la iubire.
“Un factor ascuns, deosebit de importat este atitudinea inconștientă a unui părinte față de un copil; la nivelul cel mai profund, ce – sau pe cine – reprezintă copilul pentru părinți; gradul în care părinții se văd pe ei înșiși în copii; nevoile pe care le pot avea părinții și pe care ei speră, subliminial, că le va împlini copilul pentru ei.”
Gabor Maté

