-Cum credeți că este posibil, i-am întrebat, să simți și frică dar și bucurie în același timp?

#povestidezicuzi

Mi-am promis că voi avea mai multă grijă de corpul meu în lunile care urmează. Cu toate eforturile tot simt că în ultimii doi ani am petrecut mult mai mult timp în minte. Mintea nesățioasă care vrea să facă cât mai multe, să scrie, să aibă succes, să-și ducă la îndeplinire toate obiectivele tot de ea gândite, să creeze programe peste noapte, să servească cât mai mult celorlalți și tot mai puțin templului ei: corpul. Relația dintre minte și corp poartă amprenta emoțională a atașamentului tău primar, așa cum o poartă toate relațiile din viața ta. Iar eu știu că îmi doresc relații cât mai sănătoase.

M-am plimbat îndelung. Vreme de o oră, distanță de vreo șase kilometri. Fizic am  străbătut o jumătate de sat, am trecut o cale ferată, am mers o vreme pe drumul asfaltat din câmp, am traversat o pàdure și încă 2 kilometri de civilizație.

 Emoțional m-am făcut una cu ceea ce îmi inspira locul: m-am simțit în siguranță printre case și oameni,  m-am  topit de cald și de plăcere în bătaia soarelui din câmp, totodată simțind fiorul anxietății care se instala deja la gândul căinilor din pădure. O frică pe care am dobândit-o ca adult, după ce am fost mușcată.

Am traversat pădurea cu mirosul frunzelor umede în nări, cu sentimentul bucuriei că fac ceea ce făceam chiar atunci dar cu toate simțurile trezite de frica că ar putea să apară un câine destul de periculos încât să nu îi fie lui teamă de mine.  Am fost foarte conștientă de cele două emoții care se întâmplau în același timp. 

După câteva ore, le povestesc copiilor experiența mea.

-Cum credeți că este posibil, i-am întrebat, să simți și frică dar și bucurie în același timp?

S-au întrecut în câteva răspunsuri simpatice dar cel mai bun răspuns nu poate fi decât: pentru că noi nu suntem ceea ce simțim.

Așa cum explică Daniel Siegel, în exercițiul Roata conștientizării , atunci când face comparație cu roata unei biciclete, noi suntem butucul iar ceea ce facem, ceea ce simțim sau ceea ce percepem, sunt spițele roții. Noi – butucul, iar gândurile, emoțiile și toate posibilitățile – spițe.

Ceea ce înseamnă că, printr-o practică

conștientă ele devin observabile, acceptabile și gestionabile.

Am traversat pădurea astăzi cu aceste gânduri în minte, cu bucuria plimbării în pădurea mea dragă în suflet, respirănd profund pentru domolirea anxietăți și ascultâ un sunet dog-repellant, despre care habar nu am dacă funcționează, pe telefon.

Pentru că eu sunt un Hub (adică butucul) iar toate celelalte sunt părți ale conștiinței mele.

Aici, prezentă,

Andreea.

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Shopping Cart