Ce să fac că nu pot să rămân toată ziua conectată la copilul meu?!
Ah, de câte ori nu m-am întrebat eu ce să fac să rămân conectată, calmă, să îmi placă tot timpul să fiu împreună cu copiii. De ce îmi doream acest lucru? Voi răspunde direct cu motivul conștientizat, că poveștile pe care mi le spuneam eu acum nu mai sunt relevante.
De frică. De frica că îi traumatizez și se vor simți și ei cum m-am simțit eu.
Din anxietatea mea izvora toată această preocupare.
Oare îl traumatizez?
Că nu te gândești tot timpul la el? Nu!
Că îl crești zi de zi din teamă, din frică? Da, e mult mai probabil.
Două motive pentru care să nu rămâi conectată la copilul tău 24/7
1. Nu este omenește posibil.
2 Nici copilul tău nu vrea asta. Nu are nevoie.
Nici cei mai anxioși și care par că vor tot timpul în brațe. Starea de conectare simbiotică (adică aceasta în care mama nu se deosebește de copil și cu atât mai mult copilul de mamă) este sănătoasă cam până pe la șase luni. Ale copilului.
Dragă mamă, încă de la naștere noi trăim doar faze ale desprinderii.
Omamă🖤
Ce are nevoie copilul este e o bază sigură.
Ați văzut cum se întâmplă la Formula 1? După ce dau un tur, mașinile intră în boxă, apoi o zbughesc din nou? Cam așa și cu copiii noștri.
Vin, testează, se încarcă, iar dacă mesajul primit de la bază este „sunt aici”, ei își spun „ok, pot să explorez că relația asta nu se strică.”
Și înapoi pe circuit.
Acum îți spun ce fac eu ca să alimentez bolizii 😇:
- Ridic privirea din ce fac (orice ce fac – carte, telefon) ori de câte ori intră în cameră. De multe ori le spun Bine ai venit! (asta îmi place mult, parcă mă simt și eu mai bine imaginându-mi cum se simt ei). Contac vizual, zâmbet, mențin 2 secunde, apoi revin la activitatea mea.
- Gesturi tandre random prin casă. „Pot să te îmbrătișez scurt?, o ciufuleală, gâdileală, orice. Le mai spun, atunci când ne întâlnim prin casă, și „Te iubesc și când nu mă gândesc la tine.”
Să fie cu blândețe,
Andreea🖤
❤️❤️❤️❤️