Dragostea nu este o recompensă!

La întrebarea “Îți iubești copilul?” Tu ce ai răspunde? Pun pariu că știu. Cu siguranță, știu și ce aș răpunde eu, fără să clipesc, fără să respir. Dar ce se întâmplă atunci când gesturile noastre și cuvintele (mai adesea tonul), nu emană iubirea pe care le-o purtăm?

Naomi Adolrt are un citat foarte frumos fix despre acest paradox care se întâmplă în viețile multor părinți.

“Tu știi că îți iubești copilul; așa că, dacă vorbele și gesturile tale nu emană acea iubire, înseamnă că nu ești autentic, în primul rând, în relația cu tine.”

Naomi Aldort

A iubi pe cineva nu este egal cu tot ceea ce ai fi dispus să faci pentru el.

M-am gândit de multe ori la acest citat al ei, peste care, având în vedere că am copil de aproape opt, am dat acum mulți, mulți ani. Astfel se ridică în mintea mea o nouă întrebare:

“Tu îți iubești copilul pentru el sau pentru tine?” Îți iei din relația cu el doar extenuarea cerințelor de părinte “te iubesc=uite câte fac pentru tine” sau “te iubesc și îmi dau seama de asta pentru că pot să văd cât de valoroase sunt opiniile tale și cum îmi place să petrecem timp împreună?”

Probabil pe modul conștient ar fi un raspuns, iar pe modul obosit/frustrat/tracasat ar fi altul.

Dragostea nu este o recompensă

Nu este ceva ce le oferim copiilor pentru un comportament dezirabil demn de “Bravo!”. Mai degrabă, dragostea este cel mai bun răspuns o la situație de stres. Iar stresul știm cum se poate manifesta la copii. Dar și la noi. Făra nicio grijă că un copil agresiv se poate simți recompensat pentru comportamentul lui de un părinte care face gesturi iubitoare față de el chiar în acel moment. Nu. El nu se simte recompensat, ci se simte ușurat pentru că este înțeles și îngrjit chiar și când nu se consideră cel mai bun din lume.

Dacă noi am fi primit acest tip de iubire în copilăria noastră, nu unul condiționat de fapte, n-am fi avut nevoie de ghidare în “cum să iubim necondiționat”.

Mai degrabă, moștenirea noastră este frica de a ne vulnerabiliza iar teama că al nostru copil ar putea să creadă că dragostea noastră este sută la suta garantată, ar fi cel mai bun lucru care i s-ar putea întâmpla. În loc să își consume energia vieții sale ca să câștige aprobarea unor necunoscuți, mai târziu în viață, ar putea folosi acea energie vitală ca să … înflorească.

Îndeplinirea nevoilor lor, afecțiunea fizică, atenția intenționată sunt trei moduri în care copiii experimentează iubirea.

Sigur, un toddler va avea mult mai multe cerințe decât un copil de 12 ani, de exemplu. Dar cred că acesta poate fi un argument ca să putem continua să facem acest lucru zi de zi. De fapt, în cartea lui John Gottman – Parenting, apare menționat un studiu din care a reieșit că un copil de trei ani poate avea, în medie, până la 300 de cerințe pe zi. Cred că este un motiv suficient de bun încât să punem un bilet pe frigider cu un gând, două despre cum el va crește și va avea nevoie de noi din ce în ce mai puțin.

Atingerile, îmbrățișările, mângâierile sunt moduri prin care ne putem reconecta zi de zi. În corp au loc schimbări hormonale care induc sentimentul de atașament și siguranță doar dacă ne îmbrățișăm copiii de suficiente ori. Acest lucru poate fi și unul dintre cele mai plăcute moduri de co-reglare și între parteneri. 🙂

Atenția intenționată este regina modurilor prin care noi le putem arăta iubire copiilor noștri. Ea include acceptare necondiționată, include ascultarea activă a dorințelor copiilor, în condițiile puse de el și reprezintă răspunsul pe care copilul îl consideră cel mai propice pentru el însuși.

Pentru o perioadă, din ce în ce mai scurtă de timp, din ziua noastră, apoi din săptămâna noastră și tot așa până ni se face dor.