Tachinarea, ca și râsetele, pot susține dezvoltarea stimei de sine a copilului și încuraja interacțiunea plină de initimitate dintre părinte și copil, sau pot fi moduri dureroase de a desconsidera pe cineva.
Ți se întâmplă deseori să izbucnești în râs în cele mai nepotrivite momente? Adică în acele momente în care reacția firească ar fi, mai degrabă, una opusă?
La un moment dat în istorie, tradiția era ca un condamnat la moarte să spună o glumă chiar înainte de a fi executat. Acest lucru se întâmpla pentru ca mulțimea să râdă chiar în timp ce acesta îsi dădea duhul.
Oricât de bizar ar suna, mulți dintre noi zâmbesc automat la durerea și nenorocul lor.
În acest caz, zâmbetul este doar unul dintre modurile în care negăm ceea ce simțim, deconectându-ne de la firescul ființei noastre.
Dacă râsul este folosit pentru a irita, a provoca sau a răni pe cineva și pentru a ne face pe noi să părem mai buni, mai deștepți, pe cheltuiala celuilalt atunci este foarte important să încetăm.
Ori de câte ori suntem tentați să tachinăm sau ne observăm că facem acest lucru este important să ne oprim și să facem altceva productiv în loc.
Tachinarea inofensivă dintre doi oameni care se simt în siguranță unul cu celălalt, să zicem că sunt părinte și copil, poate transmite mesaje precum
“Te plac, îmi place să ne amuzăm împreună. Acesta este unul dintre modurile plăcute în care putem fi împreună.”
Pentru aceia dintre noi care nu am primit aceste mesaje hrănitoare atunci când eram copii iar râsul, de cele mai multe ori, era un mod în care eram puși la colț pentru ceea ce se considera că sunt defectele noastre, este foarte dificil să ne conectăm prin râs, făra să ne simțim lezați de tachinarea iubitului/iubitei sau a grupului de prieteni. Poate, ca și mine, o vreme ai procedat și tu așa cu ceilalți, făra să îti dai seama că este un mod de a fi care mâhnește și rănește. Apoi, ai mai crescut și, Slavă Domnului, ai început să cauti și să trăiești după propiile valori, moment în care ai putut vedea că acest obicei nu este unul de păstrat. Deși poate fi dificil de gestionat și chiar este nedrept că trecem prin asta, ar fi bine să interpretăm acestea ca pe semne că avem nevoie să rescriem experiența noatră pentru a ne putea bucura de toate aspectele vieții noastre.
Dar dacă noi nu am învățat aceste lucruri acasă cum putem ști care sunt limitele acum?
Exemplu.
Radu de 4 ani vine în fugă să îi spună tatălui său:
Am mâncat un con de înghețată!
Tata replică serios: Daa? Mi-ai adus și mie unul?
Copilul strigă: NU!
Tatăl începe să se tăvălească de ciudă, sare și pare fooarte afectat. (în glumă, desigur)
-Știi că îmi plac conurile de înghețată! Ce să-ți fac eu ție că nu mi-ai adus??
Luptă-te cu mineee!
Cei doi încheie râzând și jucându-se de-a lupta pe podea.
Care sunt acele aspecte care diferențiază tachinarea într-un mod pozitiv?
• Interacțiunea este inițiată de copil • Părintele este dispus să facă jocul copilului, să se lase întrerupt și tachinat la rândul său. • Urmează indicațiile copilului despre cum să se rezolve “disputa”. • Exagerarea amuzată a părintelui, tonul vocii, atitudinea jucăușă. • Încheierea tachinării a avut loc prin atingere și conectarea autentică.
Așa că îți poți da voie să glumești cu copilul tău, râsul este un mecanism sănătos de autoreglare atât de plăcut de-a lungul vieții. De asemenea, atunci când îți dai voie să fii jucăus, ține cont de vârsta copilului (copiii sub șase ani au nevoie de indicii mai puternice că vorbești în glumă (cum ar fi făcutul cu ochiul, exagerarea gesturilor) pentru că ei abia învață să separe fantezia de realitate).
Cu bucurie,
Andreea
*dialog inspirat din Growing up again