“Între stimul și răspuns se află un spațiu. În acel spațiu rezidă puterea de a decide cum alegi să răspunzi. În răspunsurile (nu în reacțiile) noastre sălășuiește dezvoltarea și libertatea noastră.”
Victor Frankl
Jucăm pentru a 13540650 oară Monopoly pe covorul din sufragerie. De câteva săptămâni copilul mare doar Monopoly vrea să facă. Ceea ce e minunat, nu zic nu, pentru că, ghici ce: exersează cititul, face socoteli, plus educație financiară și mai petrecem și timp în familie. Într-una din zilele trecute, avea să îmi plătească vreo șase monopoli chirie (moneda de la joc, dacă încă nu ați jucat). Se uita copilul mare la toate bancnotele din fața lui, căutând una pe care să scrie 6. Deși socotește bine, a jucat suficient, iată cum se arată mintea copilului.
Uneori, alegerile și argumentele copiilor noștri ne par puerile, naive. Moment în care simțim nevoia să intervenim mai devreme decât este cazul, ca să le arătăm noi cum se face.
De data asta, eram chiar acolo lânga el, mușcându-mi buzele să nu îi spun că poate să îmi dea o bancnotă de 5 plus o bancnotă de 1; sau o bancnotă de 10 și să îi dau rest. Știam că dacă va găsi el însuși soluția o va reține mai ușor iar circuitul neuronal pe care îl va exersa va fi acela de a căuta o soluție și nu de a aștepta o soluție. În mai puțin de 3 secunde a găsit propriul mod de a se achita de chirie. Yuupy, am sărbătorit eu, deși nu aveam niciun merit, dar așa mai fac părinții câteodată.
Ceea ce e foarte bine pentru că un răspuns incoștienț cu efect dureros ar fi putut fi:
“-Aa, în sfârșit!” sau “-Ce ți-a luat atâta timp, melcule!” sau “-Degeaba te dau la școală.”
Știu, de multe ori mă suprind și pe mine alternativele care îmi vin în minte și mă întreb de unde apar. Le inventez? Cu siguranță, nu. Deși pe unele nu le-am auzit de la părinții mei, sigur le-am auzit eu undeva, că doar nu m-am născut cu ele.
Spune-mi că nu ai auzit pe nimeni, vreodată, având aceste reacții și îți dau 10 monopoly.
Dacă nu ne-ar fi spus nimeni cum suntem și cum ar trebui să fim, cum am fi știut?
Dacă nu ni s-ar fi spus “stai drept” de unde am fi știu că suntem cocoșați?
Dacă nu ni s-ar fi spus “fii atent”, de unde am fi știu că suntem neatenți?
Dacă nu ni s-ar fi spus “stai cuminte”, de unde am fi știut că suntem obraznici?
Dacă nu ne-ar fi spus nimeni cum suntem și cum ar trebui să fim, cum am fi știut?
Eu cred că, pur și simplu, am fi descoperit!
Reacție vs. răspuns
Reacția mea ar fi fost aceste gânduri care au apărut “de nu știu unde” pline de judecată, de ironie. Răspunsul meu conștient, aliniat valorilor și iubirii mele reale pentru copil, a fost să aștept, să tac. Vedeți voi, și noi antrenăm un traseu neuronal nou exersând răspunsurile noastre. Deci și creierul nostru se modifică în procesul de recreștere.
Ce se întâmplă dacă reacționez și abia apoi îmi dau seama?
Uneori, da uităm să ne luăm acel timp/spațiu despre care vorbește Victor Frankl. Trecem cu viteza luminii prin el și asta se întâmplă pentru că prin circuitele neruonale deja formate informația circulă cu foarte mare viteză. Acesta este și scopul lor. Să programeze răspunsuri. Doar exersând putem crea o nouă cărare iar să facem acest lucru este foarte, foarte greu.
Din acest motiv este foarte bine să avem la îndemână o soluție pentru momentele în care în care reacția este mai rapidă decât răspunsul. Șțiti replica aceea din filme în care regizorul spune “cut”? Exact asta putem face și noi, cu voce tare: “-Taie! Dă înapoi. O să refac ultima parte, OK?”
Și astfel refacem filmul cu mult curaj și iubire.
