Bună, eu sunt Andreea și am o veste pentru tine: Dacă te-ai luptat și tu cu perfecționismul (așa cum am făcut-o și eu) în copilăria, adolescența ta și multă vreme după aceea, este foarte posibil să fi cărat asta cu tine și în relația cu copilul tău.
Asta se întâmplă pentru că noi facem ceea ce facem după un model, fie el conștient sau nu. Cum facem un lucru, așa le facem și pe celelalte.
Pentru o vreme, faptul că ei sunt mici și ne idealizează, faptul că avem răspunsul la fiecare „De ce” ne poate da senzația că am atins acel standard de perfecțiune. Apoi, copilul mai crește puțin iar antrenamentul la oliță se transformă în lupta noastră de 3 ani cu caca și pișu. Sau copilul mănâncă doar trei legume și un anume tip de paste pentru că are o sensibilitate alimentară.
Știu că va suna extraterestru ceea ce spun acum, dar modul în care ne frustrăm cu ceea ce nu ne iese așa cum credem noi că ar trebui, după standardele noastre înalte, ne învață ceva. Despre noi.
Cum putem reduce dorința aceea arzătoare de a fi perfecți?
Păi, dându-ne voie să greșim. Gustând, puțin câte puțin, din frustrare. Lăsându-ne să ne simțim rușinați, dar rămânând totodată noi cu noi acolo.
Așa cum am citit de curând, rușinea dispare atunci când este numită, verbalizată într-un spațiu sigur.
Să vă povestesc. Ieri, am urcat un reel creat pentru Instagram pe contul de TikTok. Știu foarte puține despre acest canal pentru că nu l-am explorat foarte mult. Pentru că nu era semnal, video-ul s-a încărcat foarte greu, astfel că am reușit fără să vreau să îl încarc de vreo trei ori iar la una dintre variante am pus și un fel de sunet peste.
Penibil. Așa m-am simțit.
Puteam să ștreg orice urmă, dar am ales să îl arăt și altora (l-am urcat la story pe social media și îl las și mai jos) nu ca să acopăr rușinea, nici ca să râd de mine și nici să minimizez ceva.
L-am pus ca să stau cu acel penibil până la autocompasiune și lipsa de judecată pentru a nu fi doar o imagine perfectă pe social media. Pentru că dacă cu stau lipsa perfecțiunii aici, acest lucru se reflectă și în relația cu copilul meu și invers.
Aici video:
Chiar mi-ar plăcea să îmi scrii cum ți-a folosit ceea ce am scris mai sus pe andreea.raduta@descultipriniarba.ro
Nu îți scriu despre cum m a ajutat ce ai povestit ci doar pentru ca simt nevoia sa iau parte la gîndul frumos pe care l ai expus.
Cred ca sunt doi termeni apropiați dar foarte diferiți și anume rușinea și vinovăția.
Rușinea ne vorbește despre „sunt rau”, „sunt imperfect”, în schimb cealaltă, despre „am făcut ceva rău „. Rușinea ne vorbește despre valoarea noastră ca persoană și e bine sa ai o impresie buna despre tine, de exemplu eu cred despre mine ca sunt frumos, ca sunt inteligent, ca sunt puternic, ca sunt capabil, ca sunt un părinte tolerant, iubitor, empatic etc, însă trebuie stabilit, extrem de important, și faptul ca poți greși, ca nu e nimic anormal în a eșua.
Ceea ce m a ajutat foarte mult pe mine în descoperirea mea spirituală, energetică, psihică, vibrationala sau cum vrei sa i mai zici, a fost faptul ca am înțeles următorul lucru: cînd ceilalți ma atacă și, mai ales, cînd eu însumi, la nivel de conștiință, mă atac, îmi repet ca ținta este de fapt ideile mele, gîndirea mea sau acțiunile mele. Niciodată eu. Eu nu sunt ideile mele sau acțiunile mele. Am voie sa greșesc, e normal sa am și idei proaste. Adevărul absolut nu există, ce poate fi exprimat în cuvinte sau gîndit, e relativ.
În pofida liniei de demarcație fină, vinovăția și Rușinea sunt diferite, prima presupunînd o evaluare negativă a anumitor comportamente și are o mai mare legătură cu mustrările de conștiință iar rușinea implică o evaluare a sinelui.
Ai dreptate. I am învățat pe copiii noștri ca e normal să te simți rușinat (nu trebuie sa reprimit sentimentul doar pentru ca ceilalți ar putea sa te considere slab), e normal sa plîngi, să fii furios, să greșești, să te simți mic, e totul normal.
Brené Brown, din cîte mi aduc aminte, spunea ca Rușinea este cea mai puternica emoție de bază. Și are dreptate. Gîndeste te ca stă la baza iubirii, a urii, a dorului.
E teama asta ca nu suntem suficienți de buni dar nu exista suficient de bun sau există suficient de bun. Totul depinde de tine, de supraeul tău.
PS. Îmi place ce scrii, te citesc.
Îți mulțumesc, Adrian! Foarte valoros ce ai scris♥️
Hey! Ajuta pt ca iti dai seama ca nu esti singurul care se pune in situatii incomode. Si eu am inceput sa fac asta cu corectarea textelor. Inainte le citeam de 15 ori inainte sa dau send si apoi mai editam daca imi scapa ceva. Acum le analizez putin inainte sa dau send si daca mai imi scapa o greseala, aia e! Nu o mai corectez. Suntem oameni, gresim, nu suntem perfecti si este ok asa. Te imbratisez! 🤗
P.S. ca sa fiu sincera mie mi-ai parut chiar simpatica cu cata pasiune vorbeai si sunetul nu se potrivea deloc sau lipsea cu desavarsire. Te-am urmarit cu drag pana la final chiar daca habar nu am despre ce ai vorbit. 🤗
Ce experiență frumoasă să acceptăm eroarea ca parte din călătorie. Așa cum zici tu, oameni suntem. Cu cât frica de a ne face de râs rămâne mică, cu atât lăsăm loc pentru curaj, pentru relaxare. M-am uitat de vreo trei ori,apoi am râs și eu cu poftă de toată situația, dar mi s-a părut mai important să vorbesc despre rușine. ♥️
Andreea, minunat ceea ce ai scris! Ești o sursă de inspirație pentru toți cei care se luptă cu perfecționismul și care învață cum să îl reducă cu ajutorul autocompasiunii. Acest articol m-a ajutat să înțeleg cât de importantă este această relație și cum greșelile sau „penibilul” pot servi unor învățături prețioase. Uitați-vă înainte să judecați, eu în special! Mult succes în continuare!