În 2013 când am început să alerg eram un fel de animal ciudat pe stradă. Vreo două săptămâni la rând s-au cam luat oamenii de mine de mine cu întrebări. Unele lucruri rămân la fel și probabil că și acum se gândesc: Oare ce-o fi cu mama asta care aleargă pe câmp ? Nu are ce face acasă?
Dar eu știu ce fac de când aveam 6, 8 ani. De când jocul meu preferat erau cursele de alergare care îmi consumau super energia, îmi ofereau dopamina de care aveam nevoie, și rămâneam cu bucurie pură și claritate mentală.
Pentru mine să alerg înseamnă:
• mecanism sănătos de adaptare la presiunea zilnică de a fi o mama așa cum doar eu cred că e bine să fiu.
• îmi integrez anxietatea, frustrările, emoțiile alea care vin și revin ca la ele acasă.
• mă păstrez sănătoasă pentru următoarea parte a vieții mele și pentru anii următori în care copiii mei vor avea nevoie de mine
• alergarea/mișcarea rămâne ANCORA mea care îmi încarcă bateriile, care mă oprește din țipat și nu din pupat, rămâne acel lucru care este cel mai natural pentru mine de făcut în orice zi.
Ancora ta care este?
Încă nu ai regăsit-o?
În curând voi porni înscrierile pentru un workshop în care ghidez mamele să își regăsească acea ancoră care le poate ajuta să fie mamele care își doresc să fie. Tu ai deja acel lucru, așa cum și eu l-am avut, doar te ajut să îl redescoperi.
Cu blândețe,
Andreea
