Am citit de curând o știre despre o femeie de 69 de ani din Coreea de Sud care a dat de permis de 690 de ori până când, în sfârșit, a luat. „Ai spune că a eșuat de 690 de ori” mi-am zis, „DAR ea a învățat de fiecare dată”. Ce învățăcel experențial! (M-am dus imediat cu gândul la stilurile de învățare.) Exact ca mine!
Am devenit curioasă, așa că am căutat să aflu și mai multe din articolul din New York Times .
“Născută într-o familie numeroasă de țărani, dar fără pământ, doamna Cha și-a petrecut copilăria muncind la câmp. Până la vârsta de 15 ani a studiat la o școală informală unde putea studia în timpul liber, adică noaptea, ulterior înscriindu-se în clasa a IV a la o școală normală. Din cauza sărăciei, a fost nevoită să renunțe la școală. “Tata nu avea pământ și astfel școala era doar un vis pentru mine. Dintodeauna am invidiat oamenii care puteau să conducă, dar abia când a împlinit 60 de ani am avut timpul și resursele necesare să încerc.”
Citeste întregul articol aici.
În Koreea nu este ciudat să încerci ceva de 690 de ori.
„În România, abia așteaptă să greșești. În Anglia era un sistem total diferit. Imediat se făcea din greșeală o oportunitate de învățare.” Mi-a spus la un moment dat un medic dentist care se mutase înapoi acasă după ani de practică în UK. E o chestie de cultură.” Că tot veni vorba de cultură, am mai aflat din articol că, în Coreea, există un concept foarte fain prin care fiecare încercare este sărbătorită.
“Tenacitatea ei a atins o coardă sensibilă în inima coreenilor, care să se mândresc cu perseverența lor în vremuri grele. Inspirați de reușita din urma încercărilor repetate aceștia au o zicală care celebrează consecvența.” “Pus la pământ de patru ori, mă ridic a cincea oară.”
De ce m-am gândit la stilurile de învățare?
Ca mamă de școlar și ajutor de teme sunt la curent cu ce se mai întâmplă pe la școală, cam până pe la clasa a doua. Am observat că metoda profesorilor se schimbă (ori are Radu o doamnă receptivă, ceea ce e oricum foarte bine). Tot de la doamna, a copilului evident, am aflat că nu se mai notează caligrafia și că, cel puțin până la vârsta la care este copilul acum, el poate scrie cam cum poate: litere mari, de mână, chiar de tipar. Iuhuu, țipă entuziasmat copilul rușinat de multe ori în școala generală pentru că scrie urât. O altă surpriză plăcută a fost când am observat că, în clasa I, corectura se făcea cu verde. Mai mult pentru părinți, aș zice eu. Urmele alea de roșu, foile rupte, comparația, loviturile la palmă și jignirile, rușinea, toate ies la suprafață mai devreme sau mai târziu.
Scriind și studiind pe teme educaționale – în curând se va publica pe Pagina de psihologie un articol despre ceea ce se numește anxietatea de calcule, de exemplu – nu am putut să nu observ că exemplul bunicuței din Coreea ar fi un excelent exemplu pentru a înțelege importanța stilului de învătare. Într-un sistem de învățământ echitabil nu toți elevi vor primi același tip de suport, ci fiecare va primi tipul de suport de care are nevoie. Are mult sens, nu-i așa? Dacă un elev are un stil de învățare experențial, atunci el va fi nevoit să încerce și să eșueze până învață. Dar cum ar putea face acest lucru într-o cultură în care greșeala este motiv de scos de la careu? Eu aș răspunde așa la această întrebare: cultura este creată de indivizi. De fiecare în parte. Sigur, unele lucruri se schimbă mai repede, altele mai încet și nu peste tot în același timp. Fiecare dintr-e noi are putere și forță, în primul rând, de a schimba modul în care se întâmplă lucrurile în ograda lui. Să începem de acolo.
Sunt multe abordări legate de stilurile de învățare. La o primă căutare pe Google am găsit unsprezece astfel de abordări. În ultimii ani, aceste teorii au influențat modul în care materia este predată în școli, mai ales în Vest, unde abordarea pe stiluri de învățare a devenit populară încă din anii ‘70. Introducerea acesteri abordări poate fi foarte benefică, dacă ținem cont că stilul de învățare înseamnă mai mult o preferință și nu o incapacitate de a învăță altfel. Împreună cu Teoria Inteligențelor Multiple a lui Gardner (despre care am scris aici) ar putea oferi mai multe resurse tuturor celor care contribuie la educație: părinți, elevi și profesori.
Ești curios care este stilul tău de învățare? Uite un quiz gratuit și foarte complex (ai să rămâi surprins) aici.
