| -Mami, tu țipi la mine. -Nu este adevărat! am sărit să îmi iau apărarea și după standardele mele chiar așa era. -Mami, tu continui să țipi. Îmi spune după un tantrum lung, pe când tocmai era să mă îmbrățișez pentru cât de calmă rămăsesem. Am rămas perplexă. -De data asta chiar nu! Atunci când țip, îmi dau seama și eu și îmi cer scuze! |
| Dar tot nu-mi plăcea, pentru că simțeam că viteza și intensitatea cu care îmi doream să mă apăr însemnau ceva mai mult. Și oricum, e ok să îi spun, pur și simplu, percepția ta nu este validă? Dacă ea așa simțea, cine sunt eu să îi spun că nu este așa? Așa că am început să îmi cer scuze doar ca să îi validez emoția. O dată, de două. Oare este bine, m-am întrebat? Se simte că nici măcar nu cred acest lucru? Probabil că se simțea. Așa că am discutat deschis cu fetița mea despre asta și i-am spus toate gândurile mele. Inclusiv că tot ce mi-aș dori este ca ai mei copii să poată veni cu încredere să îmi spună ce nu le-a plăcut la relația noastră, fără teama că “mama oricum nu mă crede” sau va spune că “nu este adevărat”. Apoi am continut să mă gândesc: Dacă aș crede-o pe Ileana cum ar fi asta diferit pentru mine? Păi, asta m-ar face să mă gândesc la modul în care se vorbea în familia mea. Frate, dar tare se mai vorbea! În mod cert aș avea de unde să moștenesc un ton ridicat. Totuși, eu vreau să dau mai departe acest lucru? Apoi, eu ce relație am cu vocea mea? Cât de conectată sunt la ea? Este acesta o posibilă lecție pe care fetița mea mă ajută să o înțeleg? Are ea o sensibilitate acustică? Mi-am dat seama că dintotdeauna mi-a fost jenă să cânt în public. Prima amintirea legată de cât de prost se aude vocea mea este încă de pe vremea când ne distram înregistrând peste muzica de pe casetele care nu ne mai plăceau. “Sunt complet afonă” e o propoziție pe care am folosit-o în orice ocazie în care se ivea să cânt. La liceu deja refuzam indiferent de situație iar la aniversări, pur și simplu, mimam. Vorbesc tare pentru că așa se vorbea la mine acasă (încă se face asta), dar și pentru că nu am vrut să risc să devin invizibilă. Posibil. probail că am simțit că aș fi supraviețuit altfel. Dar și țip, recunosc, pentru că am învățat devreme că acesta este un mod de a rezolva lucrurile. Am decis să dau și mai multă importanță mesajului transmis de către fiica mea iar primul lucru care mi-a venit în minte a fost să mă înscriu la Sing&shine al Mihaelei Coșescu. Nu mă întrebați, așa mi-a venit. Pe Mihaela am cunoscut-o în alt context, încă de dinainte ca ea să facă aceste ateliere și a fost prima persoană care mi-a venit în minte. Mai mult, am fost la acest atelier cu mama mea. Dacă vrei să te conectezi cu vocea ta, ca și mine și mai ales dacă îți place să cânți (așa cum îi place mamei mele), chiar ți-l recomand. Are exerciții faine Mihaela și îți poți da seama de relatia ta cu cântatul sau cu vocea. |
| Mi-a plăcut. Mamei mele și mai mult. |
| Încă procesez modul în care mă raportez la tonul meu, la voce, la volum. Între timp, fiica mea a încetat și ea să îmi spună atât de des că țip. Apoi am citit despre cum tonul si modulația vocii părintelui poate liniști sau neliniști un copil înainte de somn. Deși le citeam cu plăcere copiilor mei, pe voci (talent care mi-a fost lăudat în școală), am realizat că nu îmi “îmblânzeam” vocea neapărat și poate citeam pentru ca urechile mele să fie mulțumițe de intonație. Interesant de multe aspecte de luat în calcul pentru o fată care se crede fără voce, așa-i? |
| Dovada că suntem work in progress și munca nu se termină niciodată. |
| Growing up again workshop – întrebări care te pot ajuta să recrești 1. Te invit să inchizi și tu ochii odată cu mine și să încerci să îți amintești cât de tare sau cât de în șoaptă se vorbea la tine în familie. 2. Poți să identifici în memoria ta cum se vorbea în casa prietenilor voștri? Mai tare sau mai încet? Și cum erau ei diferiți în funcție de asta? 3. Acum spune cuvintele “voce” de câte ori e nevoie, astfel încât să îți faci o impresie despre cum auzi în ureche, dar și ce simți despre ce se aude. 4. Întreabă-te: este aceasta vocea mea autentică? Ce răspuns răsare în mintea ta? 5. Vorbesc ce mai adesea pe tonul pe care îl simt ușor, neforțat, sau e ceva ce nu îmi sună bine? 6. Mă simt conectată cu vocea mea? |
| Notează răspunsurile și lasă-le să se așeze în corpul și mintea ta. |
| Dacă simți nevoia, poți făra ezitare să îmi scrii pentru o sesiune de 30 de minute. Acestea sunt gratuite și nu există un adevăr ascuns. Pur și simplu, în procesele de dezvoltare personală avem nevoie deseori de suport: să vorbim cu cineva, să punem întrebările potrivite. În plus, dacă este foarte greu pentru voi să stați cu o anumită emoție sau amintire legat de ceea ce scriu, eu vreau să fiu acolo. |