Știi cum e, atunci când te uiți după semne, ele apar.

Am sorbit cele din urmă cuvinte din “Cu ultima suflare” împreună cu primele sorbituri din cafeaua de dimineață. Ciudat? Pentru mine, nu, moartea nu este cel mai cel trigger.

Cartea este scrisă de un strălucit neurochirurg care este diagnosticat cu metastaze la 36 de ani. Pasionat de literatură, continuă să își răspundă la întrebarea “care este sensul vieții?” și decide ca în ultimele lui luni de viață să scrie. 

“Dacă am zece ani vreau să fac chirurgie, dacă am doar 2, aș scrie.”

Această carte ar putea fi un semn pentru mulți, în multe feluri: bolnavi în stare terminală încurajați de povestea de viață (sau să zic de moarte?) a unei persoane care trece prin ce trec ei, pentru un student care nu se poate hotărî dacă să facă neuro sau altceva, pentru părinți care își îngroapă odată cu fiul lor o parte din inimă, pentru cupluri care trec prin povestea unui diagnostic nemilos.

Însă, pentru mine această poveste a venit ca un răspuns la câteva întrebări pe care mi le-am tot pus în ultima vreme despre ce ar trebui să fac în următoarea perioadă. Din fericire, nu sunt pe moarte (din câte știu), dar simt că am intrat în alt ciclu de viață, deci o parte din mine a murit sau s-a metamorfozat. 

Întrebările mele, la care mi-ar plăcea să știu cum ai răspunde și tu:

Oare dacă facem tot ce trebuie, ne dezvoltăm, creștem, învățăm lecțiile la timp, oare vom mai trece prin momente grele?

Din carte am învățat că da. Evenimentele sunt evenimente, unele inevitabile, dar lecțiile, adică ce înțelegem din ce se întâmplă, rămâne la judecata și decizia fiecăruia dintre noi.

Cine vreau să fiu în timpul care mi-a mai rămas? De murit știm că murim, dar nu știm când. Ce ar fi diferit dacă am ști când?

Cel mai greu este să ne schimbăm și cred că, în unele cazuri, doar probabilitatea crescută de a muri a creat un context suficient de motivant care să genereze schimbarea. Oamenii se pot schimba în orice moment, da, dar nu știu despre ei că au această putere.

Dacă DA peste zece ani, de ce nu DA acum? Oare ar fi un DA răspicat acum, dacă aș ști că nu mai am zece ani? 

Din frică, din comoditate, din sindromul impostorului, din certitudinea că ar mai fi timp.

Încă ceva, Paul, tipul care moare de cancer află diagnosticul la 36 de ani și moare la 37. Eu am 36 acum și voi împlini 37 în iulie.

Dacă practici meditația și decizi că vrei să încerci una dintre meditațiile create de dr. Joe Dispenza, pe care l-am tot ascultat în ultima vreme și poate că și tu ai făcut-o deja, înțelegând lucruri pe care nu le-aș fi înțeles acum ceva vreme, o meditație la finalul căreia îndeamnă să ne uităm după un semn sau să așteptăm un semn că ne-am conectat la forța divină.

Vezi, semne 🙂

Acesta este un articol care apare pe blog, dar nu pe prima pagină, și este modul meu de a înlocui clasicul newsletter. Am creat un #scrisori de care sper din inimă să nu uit, despre care primesc vești doar abonații. 

Dacă știi pe cineva căruia i-ar plăcea să citească aceste note personale și împărtășiri în comunitate, ele nu sunt un secret, poți să dai mai departe.

Much love&light,

Andreea

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Shopping Cart