Sâmbătă seara am ajuns acasă de la eveniment și care credeți că a fost primul lucru pe care l-am făcut ?
M-am descălțat.
Scândura terasei era cam rece, am coborât pe iarbă. Acasă. Creierul meu înregistra moliciunea, răcoarea și traducea „gata, nu mai ai de ce să-ți faci griji. O secundă, două. Apoi alte gânduri apăreau. Întoarce-te la senzație, încerca o voce blândă. Azi poți doar să te bucuri. Mâine te vei gândi la ce ar fi mers îmbunătățit.
_____________
Marți, cu patru zile înainte de eveniment.
-Ești stresată?
– Nu. Și-n gândul meu jubilam că am depășit teama de vorbi în public.
Fix în acea noapte am încetat să mai dorm. La o zi distanță am început să am palpitații.
Vineri seara, după ce am văzut toate scaunele așezate frumos, bujorii superbi în vaze, cadourile și apa pe scaune, inima mea a luat-o la galop și mai tare. Acum, că tot ce ținea de organizare era gata, nu aveam cum să mai fug de teama de a fi acolo pe scenă. De fapt, eram atât de stresată, încât emoțiile nu se mai simțeau așa cum știam. Interesant cum am experimentat stresul înainte de a vorbi în fața a douăzeci de oameni fix despre acest lucru. Și nu doar asta. În fața unor oamenilor am mai vorbit, fie în atelierele din afterschool, fie în timpul atelierelor cu afirmații.
Dar aici eram patru speakeri. Mă simțiți? Sper ca măcar puțin.
Primul slide din prezentarea mea a fost o descriere fix a ceea ce simțeam:
„Stresul nu este o emoție, este o reacție complexă care poate include mai multe emoții, procese cognitive, comportamente.”
Ca la carte s-a și simțit.
Dar stresul nu este întotdeauna ceva rău. O parte a acestor senzații simt că m-au mobilizat și au contribuit ca acest eveniment să iasă așa cum ne-am dorit, gândesc liniștit, în timp ce mă plimb prin pădure.
Stresul poate fi bun și este, oricum, inevitabil. Ne poate salva viața, mobiliza să facem lucruri, să terminăm ce am început și la cum funcționează societatea azi este chiar necesar pentru evoluția noastră.
Important este să cunoaștem atât de multe lucruri despre stres încât să realizăm că ni se întâmplă. Apoi să căutăm soluții.
Discursul meu în fața părinților și profesorilor a constat în a explica cum să le vorbim copiilor despre stres și strategii de integrare și gestionare ale stresului la copiii până la 18 ani.
(Prezentarea va fi disponibilă pentru download)
După ce evenimentul s-a încheiat și rolul stresului a dispărut ce am simțit eu mai tare și mai tare?
Răspunsul este să revin să revin la linia pulsului pe care doar natura o mai are.
Cred că aș putea trăi așa: experimentând emoția noutății, pentru ca apoi să îmi găsesc singură leacuri, îmbrățișând copaci de exemplu. După o zi în trafic, la birou, în care mintea a decis totul, să avem un ritual de simțire: ce văd, ce aud, cum se simte pe piele, ce gust are, cum miroase. Mai mult, lunar o experiență de forest bathing autentică. Cu mers conștient cel puțin treizeci de minute, conectare la natură, yoga și mișcare conștientă, respirație.
Revin când acest Gând va deveni palpabil.
_______________
Oriunde ai fi în această zi de luni.
Acestea ar putea fi cuvintele mele, ale tale, (cândva) ale copilului tău, ale oricui.
Unii îmi spun că vorbesc prea mult și că mă lungesc prea mult când explic. Chiar și după 36 de ani de vorbit tot simt că aș mai avea atât de multe de spus.
Alții spun despre mine că sunt o foarte bună ascultătoare. Eu le răspund: “Da, mulțumesc, e o parte din mine care iubește să învețe de la alți oameni.”
Alte persoane îmi mărturisesc că văd în mine o parte ușor de provocat, care se aprinde repede la conflicte și care are o replică pregătită pentru orice. Eu le spun: “Da, asta este adevărat despre mine. Câteodată chiar și cele mai mărunte întâmplări au un impact puternic asupra mea.”
Din când în când, altcineva spune: “Ai o minte atât de deschisă și nu judeci pe nimeni.” Iar eu răspund: “Asta pentru că am studiat mult modul în care se transmit anumite credințe din generație în generație.”
Iar alții îmi spun: Ai devenit foarte serioasă, stai foarte mult în capul tău și vorbești doar chestii complicate. Eu le răspund: “Există acea parte din mine care știe că un impact mai mare sau mic putem avea fiecare.”
Câteodată cineva spune: “Îmi place cum gândești!” Iar eu îi răspund: Pentru multă vreme mi-a fost în egală măsură frică să nu par proastă, iar acum am ajuns să îmi îmbrățișez momentele de sclipire, cât și momentele în care spun “Nu știu.”
Mulți mi-au spus: Ești prea visătoare! Fii cu picioarele pe pământ, nu mai idealiza totul. Eu le răspund: “Dintotdeauna o parte din mine a meditat la tot ce se întâmplă. Ca și copil petreceam ore în șir în imaginația mea, cu gândurile mele.”
Ceilalți mi-au răspuns că apreciază deschiderea mea și opiniile mele, uneori radicale, iar eu le răspund: “Sunt zile întregi în care îmi acopăr urechile și ochii pentru a vedea adevărul din interiorul meu.”
Un lucru mai am de adăugat, pentru toți aceia care mi-au spus unul (mai multe) dintre aceste adevăruri la un moment dat:
“Fiecare percepție pe care cineva o are despre mine, fie că este o critică sau o laudă, nu este adevărată doar despre mine, ci și despre persoana care o vede în mine. Atât de complicat și ciudat suntem încâlciți în moduri asemănătoare și asta este umanitatea noatră împărtășită.
O adaptare după David Bedrick.
Acestea ar putea fi cuvintele mele, ale tale, (cândva) ale copilului tău, ale oricui.
Să fim buni cu noi, chiar dacă nu suntem la fel în fiecare clipă.
______________
V-am mai spus că iubesc florile?
Cu blândețe,
Andreea