De multe ori, părinții interpretează indiciile intrării în preadolescență ale copiilor lor ca pe niște semne de neascultare, obrăznicie sau indiferență. De fapt, tot ce doare în acest proces este efectul prăbușirii bruște a propriilor proiecții, pe care am avut timp ani la rând să le alimentăm, fără ca bebelușul sau copilul nostru să aibă posibilitatea de a ne contrazice.
La rândul meu, sunt mamă de preadolescent, știu că provocările sunt pe măsură și recunosc că am scris acest articol pentru a reaminti, inclusiv mie, că mare parte dintre aceste provocări vor trece, dar doar după ce va fi și mai rău, pentru că adolescența este chiar după colț.
A fost o dată ca niciodată un copil mic care nu vorbea prea mult, dar sorbea totul din priviri. Petrecea multe ore în brațele mamei lui, își dorea să facă tot ceea ce făcea ea și o asculta cu nesaț atunci când îi explica despre tot și toate. Se înțelegeau de minune și mama reușea, cu argumente solide și fără să abuzeze de încrederea lui, să facă împreună cam tot ce credea ea că este bine.
Probabil că sunt și alți părinți care încep să se întrebe, la un moment dat, oare ce s-a întâmplat cu acel copil atât de dulce și receptiv (și easy going – dacă e să fiu sinceră până la capăt) că, de când i s-au lungit picioarele nici duș nu mai vrea să facă, pare că are constant dopuri în urechi și încalcă limitele la TV de câte ori este posibil?
Am noutăți pentru voi: acel copil a crescut.
Preadolescența este o perioadă de tranziție între copilărie și adolescență, care de obicei începe în jurul vârstei de 8, 9 ani și ține până pe la 12 ani. Este marcată de schimbări fizice, emoționale și comportamentale, care pot varia de la un copil la altul, dar și de la un gen la altul.
„Fetele șicanează la fel de mult ca băieții, deși aceștia extind hăituiala până la confruntări fizice”
Parenting, John Gottman
Precedând adolescența, perioada preadolescenței este un moment în care se conturează rolul nostru pentru câțiva ani de aici înainte: acela de a-i ajuta să rămână în limitele de siguranță în mod constant, fie că ei continuă să încalce acele limite, chiar și atunci când avem impresia că eșuăm, rămânând de partea lor și rezistând tuturor etichetelor venite din exterior.
Iată câteva semne comune care indică faptul că un copil a intrat în preadolescență:
Odată cu intrarea în preadolescență pot apărea primele semne ale pubertății, cum ar fi creșterea sânilor la fete sau mărirea testicolelor la băieți, creșterea părului corporal, schimbări în proporțiile corpului.
De asemenea, apar oscilații în stările emoționale. Copilul poate deveni mai sensibil și mai predispus la schimbări bruște de dispoziție. Preadolescenții devin mai conștienți de ei înșiși și de cum sunt percepuți de ceilalți, ceea ce poate duce la nesiguranță sau anxietate socială și la tot felul de decizii proaste pentru a se simți acceptați de grup. De asemenea, de multe ori, preadolescenții încă nu au apucat să experimenteze suficient de mult încât să își clădească o stimă de sine ridicată.
Încep să dorească mai multă autonomie, să își exprime opiniile și apare interesul crescut pentru prieteni. Prieteniile devin mai importante, iar copiii pot începe să petreacă mai mult timp cu colegii decât cu familia. Dezvoltă interes pentru tendințele sociale și pot deveni mai atenți la modă, la muzica populară sau la alte tendințe din mediul lor. De asemenea, încep să își asume mai multe sarcini în familie sau la școală, dar pot manifesta și o dorință de a evita responsabilitățile.
Gândirea lor devine mai abstractă și încep să își dezvolte abilitatea de a înțelege concepte mai complexe. Își pot exprima mai vădit interesul pentru probleme sociale și morale și încep să își pună întrebări despre corectitudine, dreptate și alte valori morale. Cu siguranță apar întrebări mai complexe despre corpul lor, relații și viață în general. Pe măsură ce își dezvoltă propria identitate, pot începe să conteste mai des autoritatea părinților, dar și să exprime mai des dorința de intimitate. Încep să experimenteze cu diferite stiluri sau interese pentru a-și găsi propriul loc în lume.
Recunosc, cea mai mare provocare a noastră de până acum este: respectarea timpului la ecran.
Faptul că un copil de 9 ani nu ascultă limitele stabilite pentru televizor poate fi frustrant, dar este un comportament destul de comun la această vârstă. Așa cum am spus mai sus, nouă ani reprezintă debutul etapei preadolescenței, care vine cu multe schimbări în atitudinea copilului, iar pe la 8 ani și cele două emisfere au început să comunice între ele.
Deși se maturizează de an la an, cumva, în creșterea lor, copiii ajung la o vârstă la care pot multe din punct de vedere fizic – cum ar fi să dea drumul la aragaz, dar să nu aibă maturitatea necesară să înțeleagă de ce să nu dea foc.
Îmi vine în minte un exemplu recent în care copilul mare a șicanat un coleg, iar când l-am întrebat de ce a făcut-o, mi-a răspuns că îl imita pe Tom Gates. Recunosc, sunt mama unui băiat impulsiv, energic și foarte creativ. Îi place să citească și (încă) să i se citească. Pe cât de mult îl ajută toate aceste trăsături să facă unele lucruri, pe atât de mult îl ajută să găsească soluții și să NU le facă. Nu m-aș fi gândit vreodată că trăsături precum creativitatea, pot contribui la dificultatea de a respecta aceste limite, dar pot observa cum un copil creativ tinde să fie mai imaginativ și poate fi mai absorbit de ceea ce face.
Iată câteva strategii care ar putea ajuta:
Explică limitele și motivele: Încearcă să explici de ce există limitele pentru televizor (de exemplu, pentru a proteja ochii, pentru a avea timp pentru alte activități sau pentru a menține un echilibru sănătos). Copiii răspund mai bine când înțeleg motivele din spatele regulilor. Da, s-ar putea să aibă propria lor viziune despre acest lucru, ascultă-i. Apoi, explică-le din nou că este responsabilitatea ta să menții echilibrul.
Setează un program clar: Stabilește un program clar pentru când și cât timp poate să se uite la televizor. De exemplu, o oră după teme sau o jumătate de oră dimineața și o jumătate de oră seara. Menține această rutină constantă. În cazul nostru, regula de două ori pe zi se aplică doar în vacanțe și doar după ce s-au îndeplinit obiceiurile de dimineață -spălat pe dinți, mic dejun și „un pic de conectare” cum o numesc eu – o îmbrățișare cu mine, citim sau povestim ce am visat fiecare. Pe perioada școlii, copiii au program de 30 de minute pe zi, doar după școală. Știu că sunt multe provocări pentru părinți în zona stabiliri unor limite sănătoase la ecran, de mule ori ajungem să ne simțim ca niște polițiști. Însă, avem motive serioase pentru a nu-i lăsa pe copii la ecran încă de la primele ore ale dimineții, mai ales suprapus peste rutine biologice cum ar fi masa sau mersul la baie. Totuși, în caz, că o facem ar fi bine să ne așteptăm la o scăderea a concentrării la școală, creierul copilului poate rămâne pe modul „distracție” – adică nivel de dopamină ridicat – ceea face ca sarcinile de la școală să pară mult mai plictisitoare și restul zilei, până la următoarea doza de dopamină, să i se pară plictisitoare. Reglarea unui anume nivel de dopamină încă de dimineață se întâmplă și în creierul adulților, asta ca să știți la ce să vă așteptați. De asemenea, poate afecta nivelul de socializare, adică nu mai petrecem acele câteva minute vorbind, ci îmbrăcându-l în timp ce se uită, eventual. Ultimul, dar nu cel din urmă motiv pentru care nu este sănătos să ne petrecem primele momente ale zilei cu ochii în ecran, este acela al dereglării ritmului circadian pentru că expunerea la lumina naturală a soarelui este principalul factor care reglează ritmul circadian.
Folosește alternative atractive: Deoarece copilul este foarte creativ, oferă-i alternative care să-i stârnească imaginația, cum ar fi jocuri de construcție, desen, lectură sau activități în aer liber. Implicarea lui în alegerea acestor activități îi poate oferi un sentiment de control.
Recompense și consecințe: Poți încerca un sistem de recompense și consecințe. Dacă respectă timpul de televizor, poate primi o mică recompensă, cum ar fi mai mult timp pentru activitățile preferate. Dacă nu respectă, poate pierde accesul la televizor pentru o zi. Această abordare o avem și noi. În unele zile, funcționează, în altele nu, dar ceea ce apreciez la această metodă este faptul că el poate beneficia de o viziune clară asupra a ceea ce înseamnă consecință directă și nu încurajez limitarea timpului la ecran ca și „consecință directă” pentru orice pare că ne greșește copilul.
Fii un model de urmat: Copiii imită comportamentul adulților. Imaginează-ți că lucrez de acasă de câțiva ani, ONLINE! Atunci când punem o limită la ecran, ar fi bine să ne așteptăm, mai ales după vârsta de 7 ani atunci când copilul începe să observe dacă ai lui părinti chiar fac ceea ce spun, la contestații precum „Tu de ce stai pe telefon?!” Creează un discurs așezat bine pe valorile tale și explică-i cu sinceritate copilului de ce lucrezi de acasă, ce înseamnă acest lucru din punct de vedere al timpului petrecut la ecran și care este diferența în a munci de acasă folosindu-te de tehnologie și petrecerea timpului liber doar scrollând pe rețele sociale și jucându-te. De cele mai multe ori, dacă sunt de față atunci când primesc un mesaj la care trebuie să răspund, le explic că voi lucra câteva minute și mă mut în birou, care este spațiul de lucru al casei, în general. Asta ajută la formarea unei percepții corecte asupra folosirii tehnologiei atunci când aceasta ne poate face viața mai ușoară.
Discută despre conținut: Dacă este fascinat de anumite emisiuni sau filme, discută cu el despre ce îi place la ele. Aceasta poate fi o oportunitate de a explora interesul lui și de a sugera activități conexe care să-i mențină interesul, cu tot dinadinsul aflate în limita de vârstă și urmărite măcar o dată de un adult. Despre mirajul cuvântului educativ am scris aici.
Implică-l în stabilirea regulilor: Implicându-l pe copil în stabilirea regulilor legate de televizor, îi oferi sentimentul că are un cuvânt de spus, ceea ce poate duce la o mai bună colaborare. Nu o data mi s-a întamplat să aleagă 20 de minute în loc de jumătate de oră. Ieei!
Încercarea de a găsi un echilibru între a respecta limitele și a încuraja creativitatea este esențială. Știu, s-ar putea să faci toate astea și totuși să pară că nu funcționează, asta nu înseamnă că nu faci ceva bine, ci doar că trebuie să avem și mai multă răbdare.
Preadolescenții pot fi uneori înnebunitori, dar așa cum spune unul din citatele mele favorite, un parentaj de calitate se poate observa în comportamentul părintelui și nu în cel al copilului. Apari pentru el în fiecare zi, navigați împreună de la conflict la pace, ia-i apărarea când este cazul, nu evita oportunitatea ca el să resimtă consecințele directe ale acțiunilor sale, ține-l în brațe și pupă-l – și preadolescenții au nevoie de afecțiune, mai ales cu toate schimbările care s-au abătut peste ei.
Pur și simplu, vine o vreme, când e bine să fim așa cum e bunicul acesta din fotografie 🙂
