Stările de agregare ale prezenței
1. Am uitat tot.
Nu mai știu cine e copilul, cine sunt eu, ce vreau să cresc. Totul se amestecă. Devin o menghină emoțională, un ciocan gonflabil sau o vuvuzelă. Jos de tot. Apoi, vine regretul.
2. Sunt între.
Reacționez, dar o parte din mine observă în timp real că asta fac. Mă pot opri. Uneori o spun cu autoironie: „Ia uite ce-mi vine și mie să mai zic acum!” – și mă simt vie, nu vinovată.
3. Sunt calmă.
Nimic din ce face sau spune copilul nu îmi schimbă perspectiva conținătoare, fermă și blândă. Sunt întreagă. Respir. Țin spațiul.
*Pentru a reflecta poate mai fidel oscilațiile reale dintr-o zi de părinte – începem cu cele mai bune intenții și… viața se întâmplă – menționez că ordinea stărilor se poate schimba chiar și de mai multe ori pe zi.
Acestea sunt, pentru mine, cele trei stări de agregare ale prezenței. Forme în care mă trăiesc în relație cu copilul meu, cu mine însămi, cu viața.
Și nu am ajuns aici întâmplător. Au trecut 9 ani de când am aflat că acel efort pe care îl făceam, seară de seară, de a nu-mi lăsa mintea să zboare în timp ce-i citeam copilului… se numește stare de prezență. 8 ani de scris conștient, aproape în fiecare zi – mai întâi pentru mine, apoi și pentru alții. 5 ani de practică zilnică, în care m-am așezat, am tăcut, am privit, am dansat, am respirat. 1 an de formare și acreditare în yoga și mindfulness.
Iar perspectiva asupra acestor stări – între calmul deplin și vuvuzelele interioare – este tot ceea ce am obținut.
E mult sau puțin? Tu crezi?
