Azi am simțit din plin reacțiile voastre când am deschis subiectul relației de cuplu.
Multe mesaje și reacții la semnul focului, cel pe care v-am îndemnat să apăsați în story.
Și e normal. Chiar foarte normal.
Relațiile de cuplu sunt oglinzi ale relației cu părinții noștri, ale relației dintre ei, ale modului în care am învățat – uneori inconștient – ce înseamnă iubirea.
Sunt și spații de testare a propriei maturități emoționale.
Și uneori… sunt dureros de revelatoare.
Dar iubirea e și sursa supremă de bucurie și împlinire, nu-i așa?
Povesteam că din august anul trecut am început să simt, tot mai clar, că:
🌸 „Să fie bine” nu mai e un motiv suficient pentru a rămâne.
🌸 O relație autentică nu cere sacrificii, ci prezență.
🌸 Am început să știu nu doar ce NU mai vreau, ci și ce îmi doresc cu adevărat de la o relație.
🌸Ciclurile de conflict și împăcare erau mult prea identice… nu mai erau cicluri de creștere, ci tipare.
🌸 Am început să mă întreb sincer: „Eu cum contribui la asta?”, fără să-mi dau poate seama.
🌸 Și, nu în ultimul rând: am renunțat să mă agăț de rezultat. N-am lucrat la mine ca să rămânem împreună, ci ca să pot trăi iubirea pe care o merit, indiferent unde mă va duce drumul.
Ceva trebuie să vă spun ceva înainte să continui textul. În lunile dinaintea acestor conștientizări, am început să schimb ceva profund: practica. Să nu mai fie doar o rutină de liniștire, ci un spațiu viu de întoarcere la mine.
Am început să:
🌸Observ ce am deja – dar nu percepeam ca a avea
🌸Nu mai simt nevoia să tac.
🌸Îmi dau spațiu.
🌸 Nu mai fac nimic care nu rezonează cu cine sunt în interior
🌸 Și poate cel mai important:în practica mea, după ce pregăteam corpul, am început să caut, în mine, răspunsul la întrebarea:
„Cum se simte iubirea?” Și să-mi învăț corpul să o recunoască.
Din ce în ce mai ușor.
Nu vin cu lecții. Nu am rețete.
Dar știu cum se simte diferența dintre a trăi din frică și a trăi din iubire.
Încă învăț. Încă ezit. Încă răspund automat uneori.
Dar acum, știu.
Știu unde vreau să mă întorc.
Știu că iubirea nu e dramă.
Că relația nu e misiune.
Că nu trebuie să doară ca să fie profundă.
Și că pot fi cu adevărat bine, fără să renunț la mine.
And he followed. The end.
Cu blândețe,
Andreea
