Abilitatea de fi cu ceea ce este a fost una dintre cele mai recent dobândite abilități ale mele. Nu am învățat ușor lecția aceasta, a implicat multă durere și a implicat un proces întreg prin care am învățat să renunț la frica de renunța la control.
Atunci când mi-am dat seama pentru prima dată cum se simte să gândești așa, a fost un moment de echilibru. Cel atât de mult propovăduit de cultura noastră modernă. Singura problemă este că durează doar o clipă. Așa că una este abilitatea de a recunoaște un moment bun, de insight și profunzime, alta este abilitatea de a rămâne flexibil între aceste momente.
Între aceste momente se întâmplă viața
Acum câteva zile am avut o seară foarte frumoasă în familie. Știți voi, serile în care se aliniază toate planetele, luasem deja cina, copiii nu refuzaseră baia de seară, nimeni nu voia cu totul altceva decât voia fratele ei, și așa mai departe. O seară lungă de iunie, caldă, nu ploua, un prilej numai bun să ne jucăm cu paletele de plajă pe iarba din curte. A fost foarte frumos, noi patru, un moment neplanificat.
La apus, când iarba se răcise și ora arăta deja că e timpul de culcare, am intrat în casă numai după ce am i-am promis copilului mare că a doua zi vom juca din nou.
A doua zi, chimia nu a mai fost atât de bună. Știți și voi, repet. Copilul mic nu voia în ruptul capului să mai joace așa cum o făcuserăm, copilul mare nu renunța la ideea lui de a fi toți patru “exact ca aseară”, eu simțisem cât de important era pentru el și aș fi stat și în cap dacă asta ar fi vrut, iar tatăl încerca și el să vină cu variante posibile.
Dar pur și simplu nu s-a putut.
Unul mic plângea într-o parte că “nici tu nu ai voie mami, unul mare plânge “Ileana nu vrea niciodată să facă ce vreau eu” sau “ați prooomis!”
Să accepți că nu se poate e cea mai bună variantă.
Uneori, trebuie să stăm cu ceea ce e. Un lucru pe care, noi părinții, nu l-am învățat în copilăria mică. Cel puțin, nu într-un spațiu de siguranță. Mai degrabă rezultatul final era unul obținut forțat tot de către părinți.
“Hai, dă-i lui că e mai mic.”, “Să facem ca cel mare, ca să nu mai plângă.”.
Eu mă gândeam la fiecare dintre ei și la toate astea în timp ce îi ascultam. În afară de a accepta totul așa cum era, nu părea să fie ceva de făcut.
Despre negare ca mecanism de adaptare am scris aici
Cum facem acceptarea aceasta nici din victimă, nici din salvator, nici din protector?
Nu există rețetă universală, dar vă pot spune ce ne-a ajutat pe noi. În primul rând observarea; a noastră și a mecanismelor adaptative în care încercam să intrăm; apoi a copiilor și a dorințelor lor separate și nu a ceea ce înțelegeam noi. Apoi validareaemoțiilor fiecăruia în parte. Verificarea energiei din care făceam acest lucru, fără judecată. Invitația la găsirea unei soluții de către ei, fără intervenția noastră. Din când în când, întrebarea Asta e ceva ce poți controla?
Chiar, asta să fie întrebarea pe ziua de azi:
Este acest lucru pe care îl trăiești acum ceva pe care să îl poți controla?
Aștept răspunsurile voastre pe andreea.raduță@descultipriniarba.com
Acceptarea/validarea emoțiilor nu este o strategie prin care constrângem la un anume tip de reacție; scopul ei este sentimentul de siguranță de a simți tot ceea ce simțim. Odată ce ne lăsăm să simțim până la capăt, putem înțelege pe pielea noastră că emoțiile vin și pleacă.
